8 Lecţii învăţate în 17 ani de când a plecat Diana, sora mea…

Downloads5

Pe 7 Decembrie s-au împlinit  17 ani de când sora mea a plecat subit din viaţa mea şi ca de fiecare dată, parte mea umană şi partea mea divină simt diferit.

Dacă mă gândesc uman, este cea mai neagră zi din istoria vieţii mele, dar şi momentul când a început seria mea de conştientizări.

Dacă eşti un om conştient, nu ai cum să rămâi la fel în faţa neputinţei şi a efemerităţii, în faţa bolii şi a imposibilităţii de a schimba ceva omeneşte vorbind. Omul din mine încă este supărat şi trist că i-a fost răpită oportunitatea de a creşte şi de a experimenta viaţa alături de cel mai vesel, pur, frumos şi gingaş om venit pe pământ,.

Omul din mine nu sărbătoreşte Moş Nicolae pentru că mi-a făcut cel mai neinspirat “cadou” din Univers, o pierdere mai dureroasă decât toate nuielele din lume.

În acelaşi timp, partea divină din mine ştie că Dumnezeu nu face greşeli şi mai ştiu că moartea este doar o întoarcere acasă. Străbaterile mele omeneşti, au înţeles faptul că anumite suflete sunt venite aici cu misiuni specifice şi uneori nu durează 95 de ani ca să le termine.

Dureros pentru noi, minunat pentru cei ce pleacă, nu-i aşa? Despre acele clipe am scris mai multe aici şi nu voi relua, dar vreau să o rememorez, şi public (o fac în sufletul meu mereu) prin a împărtăşi lecţiile învăţate datorită/din cauza acestei plecări.

  1. Durerea nu trece niciodată.

Se spune că amintirile noastre sunt de fapt, amintiri despre ultima dată când ne-am amintit un lucru. Aşadar, dacă o întâmplare s-a petrecut luni şi eu mă gândesc la ea marti şi miercuri, miercuri îmi amintesc amintirea mea de marţi despre evenimentul de luni.

Şi tot aşa, cum dăm în spate, de fapt ne amintim amintirea, amintirii, amintirii şi tot aşa. Te aştepti ca această filtrare să elimine durerea pe parcurs, dar în cazul unor asemenea pierderi nu este aşa. Intervine acceptarea, eliberarea, îţi găseşti explicaţii, consolări, mângâieri. Dar durerea rămâne tot acolo.

Am auzit în acele zile consolarea „O să treacă!”. M-a înfuriat atunci, mă enervează şi acum. Cred că o îmbrăţişare sinceră e mai folositoare decât aceste vorbe goale.

  1. Tot ce sunt astăzi se datorează acestei experienţe.

Nimeni nu va cunoaşte adevăratul motiv al acestei întâmplări, nici măcar dacă există vreuna. Însă, ştiu sigur că de atunci a început căutarea mea interioară. Carlos, primul meu instructor de yoga, spunea că din câte a văzut el, nu există evoluţie fără suferinţă. Şi cred că are dreptate pentru că suferinţa te umileşte suficient cât să te pună în genunchi şi dacă eşti suficient de puternic, în loc să laşi durerea să te distrugă, te uiţi în sus şi începi să cauţi răspunsuri.

Răspunsurile au venit, viaţa a căpătat sens şi am învăţat să iau orice experienţă şi să o transform în artă. Toate cărţile pe care le-am citit, toate cursurile pe care le-am urmat, toate studiile, documentările, cursurile universitare şi postuniversitare din viaţa mea au fost alese pentru a găsi răspunsuri. Şi disperarea mea de a primi răspunsuri la situaţii externe, m-a condus către cel mai important lucru – sufletul meu. Cine sunt eu, ce cred eu, ce fac eu, unde merg eu, pe cine iubesc eu, de ce îmi e frică mie – se bazează pe această întâmplare.

78053096_654837075053205_2395496770730721280_n

  1. Nu există „într-o zi”, „mâine” sau „pe viitor”.

Boala surorii mele a venit peste noapte, azi era veselă cu analizele „perfecte”, mâine în spital cu cancer şi peste două luni deja plecată în locuri mai bune.

Setea mea de a explora totul azi, pentru că mâine poate nu va mai fi, mi-a fost şi benefică şi pedeapsă. Nu o să stau niciodată locului, pentru că îmi e frică să nu „pierd” ceva.

Vreau ca totul să se petreacă ieri şi voi aplica orice idee azi. Acest lucru mi-a folosit. Am realizat tot ce mi-am dorit şi sunt doar la început.  Toată lumea îmi admiră „curajul” de a pleca singură, de a explora, de a mă muta în altă ţară, de a-mi da demisia şi a merge în necunoscut, fără vrabia din mână alături… dar de fapt este doar o frică – de a pierde ceva, de a nu trăi suficient, de a mă plafona, de a pierde timpul. Ce contradicţie, nu?

Partea proastă a fost că nici iubirile nu mi le-am amânat prea mult în tinereţe şi din cauza asta am suferit prea mult, sunt oameni care au profitat de asta şi Karma is taking care of them, dar lecţia aceasta „de a pune pasiunea pe pauză” am învăţat-o prea târziu.

  1. Dacă sunt încă aici, mai am multă treabă.

După un asemenea eveniment, vrei nu vrei, te întrebi despre rostul vieţii, despre „ce rost mai are dacă tot se termină”. Abia acum doi ani, în cadrul unor constelaţii familiale cu Anca Maftei, am recunoscut public că uneori, când îmi era mai greu, chiar o invidiam pe sora mea „ea a scăpat de toate problemele şi eu sunt încă aici”. Nu am recunoscut niciodată acest aspect, ce ruşine să spui cu voce tare aşa ceva.

Dar, mesajul meu din Constelaţia respectivă a fost foarte clar: „Eşti încă aici, pentru că mai ai foarte mult de dăruit acestei lumi!”. Mi-am luat foarte în serios acest rol şi mi-am dat seama că da… dacă suntem aici, chiar mai avem treabă. Dacă am fi terminat, am fi plecat de mult. Şi de aici şi titlul cărţii mele atât de comentat şi discutat: „Am vrut să mor, dar m-am răzgândit”.

Nu, nu aş fi vrut niciodată să-mi iau viaţa, nu am fost niciodată atât de copleşită de ea, dar mă luptam cu neînţelegerea sensului ei şi părea fără însemnătate. Gândeam atunci că mai bine „n-ar mai fi” dar „m-am răzgândit” când mi-am dat seama că da, eu chiar sunt un cadou pentru acest pământ. Atâtea lucruri s-au dat peste cap ca eu să fiu azi aici.

  1. Şi bărbaţii plâng.

M-am trezit atunci spunând: „Nu mai plânge, bărbaţii nu plâng!” şi deşi aveam 14 ani, mi-am dat seama atunci că este o prostie transmisă de societate şi adevărul este că sufletul indiferent că poartă veşmite de femeie sau bărbat, plânge când e trist. Iar lacrimile sunt minunate, pentru că te eliberează, te reconstruiesc. Am învăţat să pot fi capabilă să creez spaţiul unui bărbat să plângă în braţele mele, pentru că ştiu că mâine va fi mai puternic, pentru că şi-a eliberat sufletul şi este capabil să cucerească viaţa încărcat, cu şi mai multe resurse, mai curajos, mai înţelept.

  1. Nu îmi este frică de moarte.

Oarecum este normal să îţi fie teamă de necunoscut, dar când înţelegi că de fapt moartea este o avansare, o terminare a socotelilor pe pământ, o întoarcere acasă, totul prinde sens şi contur. Sigur azi simt că mai am o groază de lucruri de făcut şi oameni de iubit, dar cu siguranţă nu mă îngrijorez de ziua aceasta. Am încredere în alegerile pe care le-a făcut sufletul meu înainte să vină aici.

  1. Dumnezeu există.

Eram atât de furioasă în primele zile după plecarea ei, că nu m-am mai rugat şi am rupt orice legătură cu Divinitatea. Cum A Îndrăznit să ne facă aşa ceva, nouă, oameni credincioşi şi buni?

Au fost cele mai negre zile din viaţa mea, pe lângă suferinţă, simţeam cum mă culc într-un întuneric copleşitor. Nu mai vedeam luminiţa de sus.

Mi-am dat seama că nu pot să trăiesc aşa şi m-am predat. I-am acceptat alegerile, chiar dacă mă depăşesc şi mi-am ridicat privirea din nou. De atunci, eu şi Dumnezeu avem un parteneriat extraordinar, când Îl rog ceva, îmi dă şi mai mult. Când îmi ia ceva – experienţe sau oameni, timpul mi-a dovedit că o face tot spre binele meu, mi-a adus oameni mai buni, mi-a dăruit experienţe mai bune. Când „m-a lăsat” să sufăr a fost ca să mă mobilizeze să iau decizii radicale.

  1. Familia este cea mai importantă.

Un asemenea eveniment, poate să despartă sau să unească o familie. Din fericire, pe mine şi pe părinţii mei minunaţi ne-a unit. Dacă vin atât de des acasă este de dragul lor şi pentru că îi iubesc. Altfel, aş fi doar o pasăre călătoare.

Nu există persoane care să îmi dorească mai mult bine decât ei şi din această iubire mi-au pus mereu aripi şi m-au lăsat să fac doar ce vreau eu. Mi-au dăruit cele mai de preţ cadouri – iubire necondiţionată şi libertate.

Aşadar, anul acesta în loc de cadouri scumpe şi superficialităţi, uitaţi-vă real la cei dragi şi intrebaţi-vă:

Merită să stau supărat pe omul acesta?

Aş fi împăcat dacă mâine nu ar mai fi, cu vorbele pe care i le-am spus ultima dată?

Pot să fac mai mult pentru cei dragi?

Îi îmbrăţişez suficient?

Îmi simt iubirea? Le spun că îi iubesc? Că îi admir? Că sunt bucuros că sunt în viaţa mea?

Remember – nu există „mâine” „într-o zi” sau „pe viitor”.

Cu iubire, Ana

79456354_756488031496525_2698232350952652800_n

 

One thought on “8 Lecţii învăţate în 17 ani de când a plecat Diana, sora mea…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s